Bucurestiul in aprilie… o experienta unica si suprarealista. Strazi altadata aglomerate si extrem de galagioase ma intampina acum pustii si triste. Ma plimb printr-un oras, care imi pare bolnav si ciuntit in personalitatea lui altadata atat de puternica. Simt mangaierea unei ploi tomnantice, care incearca din rasputeri sa ma alunge in garsoniera singuratica de la etajul I. Nu ma las convinsa. Cu bascutza pe cap si infofolita cu fularul la gat visez la un personaj dintr-o alta existenta. Il simt strangandu-ma de mana si dandu-mi cate un ghiont pentru a imi starni un zambet copilaresc, un zambet, pe care si-l doreste atat de mult. Si nu ezit sa i-l fac cadou pentru a ii ingropa sentimentele contradictorii. Trag adanc din tigara aprinsa cu atata patima si ma gandesc la iubirile efemere, carora le dam o importanta atat de minora si pe care le uitam pana sa ajungem la urmatorul colt de strada.
Fluieratul unui politist nerabdator ma trezeste pentru cateva secunde din visare. Trebuie sa trec strada. Ma opresc la cafeneaua mea preferata din Lipscani, pentru ca nu mai suport ploaia asta greoaie. Un capuccino, un pepsi si un teanc de documente zac pe masa in stil vienez. Dar nu ma pot concentra la lucru acum. Prefer sa imi imaginez cum ar fi fost, daca… Si mi se face un dor nebunesc, incat pun mana pe telefon si dau sa formez un numar. Imi amintesc, insa, la timp, ca nu are nici un sens, ca realitatea e pur si simplu nedreapta. Sorb repede ultimele picaturi de cafea si ies din nou pe strada. Ploaia s-a oprit. Un caine curajos se gudura la picioarele mele. Il mangai usor pe cap si trec mai departe. Se uita nedumerit in urma mea, dar in scurt timp alt trecator ii atrage atentia.
Ajung in Unirii si ma sperie griul peisajului. Asa ca ma afund din nou in ganduri. Si din nou e acelasi „el“ care imi domina visarea. Mi se perinda o multime de imagini prin fata ochilor, imagini dintr-un trecut nu atat de indepartat. Cat de repede se pot schimba lucrurile… si nu am nici o putere de a le tine in loc. Simt din nou durerea disperata a unei iubiri zadarnice, care s-a impamantenit atat de palpabil undeva in partea dreapta a inimii mele.
In drum spre statia de metrou simt cum mi se umezesc obrajii. Probabil ca a inceput din nou sa ploua. Ma uit spre cer si intr-un gol senin vad o bucatica de soare. Nu, nu ploua. Imi sterg fata cu maneca de la pardesiu si realizez ca plang. Ma pierd trista in intunericul gurii de metrou.
Fluieratul unui politist nerabdator ma trezeste pentru cateva secunde din visare. Trebuie sa trec strada. Ma opresc la cafeneaua mea preferata din Lipscani, pentru ca nu mai suport ploaia asta greoaie. Un capuccino, un pepsi si un teanc de documente zac pe masa in stil vienez. Dar nu ma pot concentra la lucru acum. Prefer sa imi imaginez cum ar fi fost, daca… Si mi se face un dor nebunesc, incat pun mana pe telefon si dau sa formez un numar. Imi amintesc, insa, la timp, ca nu are nici un sens, ca realitatea e pur si simplu nedreapta. Sorb repede ultimele picaturi de cafea si ies din nou pe strada. Ploaia s-a oprit. Un caine curajos se gudura la picioarele mele. Il mangai usor pe cap si trec mai departe. Se uita nedumerit in urma mea, dar in scurt timp alt trecator ii atrage atentia.
Ajung in Unirii si ma sperie griul peisajului. Asa ca ma afund din nou in ganduri. Si din nou e acelasi „el“ care imi domina visarea. Mi se perinda o multime de imagini prin fata ochilor, imagini dintr-un trecut nu atat de indepartat. Cat de repede se pot schimba lucrurile… si nu am nici o putere de a le tine in loc. Simt din nou durerea disperata a unei iubiri zadarnice, care s-a impamantenit atat de palpabil undeva in partea dreapta a inimii mele.
In drum spre statia de metrou simt cum mi se umezesc obrajii. Probabil ca a inceput din nou sa ploua. Ma uit spre cer si intr-un gol senin vad o bucatica de soare. Nu, nu ploua. Imi sterg fata cu maneca de la pardesiu si realizez ca plang. Ma pierd trista in intunericul gurii de metrou.
No comments:
Post a Comment